luni, mai 3

Balada pentru tata

Acum trei ani, intr-un salon al spitalului judetean din Galati, la fel de discret cum si traise, se stingea un om sub perna caruia stateau doua coli A4 cu fotografiile primului sau nepot, pe care nu il vazuse. Cei doi fii erau pe drum atunci cand a pus punct final suferintei.

Ca o dovada a faptului ca putine lucruri sunt intamplatoare pe lumea asta, astazi am intrat pentru prima data pe blogul acesta si am lecturat o postare halucinanta, mai ales prin simplitatea dezarmanta. Mi-au trecut prin fata ochilor puzderie de amintiri legate de parinti, unele dintre ele avand iz de fotografie ingalbenita. La vremea cand se intamplau cele pe care eu mi le aminteam nu banuiam nimic din ceea ce avea sa urmeze. La fel ca un fulg in furtuna.

Acum, adunam viitoarele amintiri ingalbenite de timp, dar intre timp, pomenim numele celor care ne-au dat si noua un nume. Aprindem lumanari pentru ca bezna in care s-au afundat sa nu fie atotputernica.

Viata este frumoasa tocmai pentru ca nu stim ce ne pregateste. Cel mai probabil, daca am sti, nu am mai putea trai. Insa avem nevoie sa ne amintim, macar din timp in timp.

Tocmai din acest motiv, sacrificati cateva secunde pentru a va gandi la tata, un necunoscut, asa cum face si copilul meu atunci cand vine vorba despre “bunicul”.

Update: Pentru ca suferinta unui prieten care si-a pierdut si el tatal, acum un an, nu trebuie sa ramana in sertarul comentariilor:

Of... Tata...
Las aici o poezie pe care am scris-o anul trecut, atunci când tatăl meu a trecut ”dincolo”...

Tăcerea ultimei toamne...

Cuţitul durerii înfipt în piept...
Disperarea îşi cântă mut
Simfonia nescrisă pe vreo partitură,
Stai sub ghilotina vieţii
Şi râzi
Fără să intuieşti cât de brusc
Se poate termina totul...
Lumea merge înainte,
Dar a-ţi coase sufletul
Este imposibil
Şi atunci îţi strângi durerea la piept,
O săruţi pe obraji,
O mângâi ca pe o iubită,
O inviţi la dans prin fumul lumânărilor...
Marş funebru al inimii,
Cu bătăi de clopot alcătuit
Din toate cuvintele nespuse,
Regretul că n-ai fost mai mult
Alături de acela care s-a retras în tăcere
Pentru ca nu cumva să deranjeze...
S-a dus sus, acolo de unde te vede mai bine
Şi îţi urmăreşte fiecare pas
Cu ochi de tată
Care nu ţi-a dat niciodată o palmă.
Întreba doar ce mai faci
Şi apoi spunea să ai grijă
Fiindcă el este bine,
Înghiţind amintirile tinereţii
Împreună cu medicamentele,
Din ce în ce mai multe...
Tu erai cel mai important, fiule,
Tu erai cea mai importantă, fiică,
Chiar şi atunci când inima obosea
Şi refuza să mai pulseze
Printre frunzele ruginite
Ale ultimei toamne...

Cristian Lisandru 2009

4 mai 2010, 12:36

17 comentarii:

Raissa spunea...

frumos spus "fulg in furtuna" de asta cand ninge nu te simti niciodata atat de singur ca atunci cand ploua...;)

Anima spunea...

Amintirile dau palme nepasarii cand vine vorba de cei iubiti. Astfel, aflam de oamenii deosebiti.

catalin fudulu spunea...

Cu cât interes se uită cel mic...

noaptebunacopii spunea...

Dragul meu, un gând bun şi sincer pentru tine şi pentru tatăl tău, care, sunt sigură, că vă priveşte de acolo, de undeva, de sus şi, mai ales, că-şi veghează nepotul. Sunt sigură că este fericit văzând copilul-vlăstar, frumos şi deştept, pentru care a fost rădăcină şi că-i trimite lumină să se înalţe, aşa cum nepotul îi trimite lumină, să poată veghea. Ştii cum e: Lumină din lumină...

Cu prietenie,
Adela

Geanina Lisandru spunea...

Gânduri ce ne pun pe gânduri. Postarea ta m-a dus cu gândul șa poeyia lui Adrian Păunescu ,,Rugă pentru părinți,,

Cu permisiunea ta o postez aici:

Enigmatici și cuminţi
Terminîndu-şi rostul lor
Lîngă noi se sting şi mor
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost
Fă-i mai tineri decît noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Sa-i mai poţi întîrzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumînări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.

E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sînt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!
Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetita mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetïţa mea!

Zile pline de frumos alături de cei dragi!

Geanina Lisandru spunea...

la poezia*, scuze

Cristian Lisandru spunea...

Of... Tata...
Las aici o poezie pe care am scris-o anul trecut, atunci când tatăl meu a trecut ”dincolo”...

Tăcerea ultimei toamne...

Cuţitul durerii înfipt în piept...
Disperarea îşi cântă mut
Simfonia nescrisă pe vreo partitură,
Stai sub ghilotina vieţii
Şi râzi
Fără să intuieşti cât de brusc
Se poate termina totul...
Lumea merge înainte,
Dar a-ţi coase sufletul
Este imposibil
Şi atunci îţi strângi durerea la piept,
O săruţi pe obraji,
O mângâi ca pe o iubită,
O inviţi la dans prin fumul lumânărilor...
Marş funebru al inimii,
Cu bătăi de clopot alcătuit
Din toate cuvintele nespuse,
Regretul că n-ai fost mai mult
Alături de acela care s-a retras în tăcere
Pentru ca nu cumva să deranjeze...
S-a dus sus, acolo de unde te vede mai bine
Şi îţi urmăreşte fiecare pas
Cu ochi de tată
Care nu ţi-a dat niciodată o palmă.
Întreba doar ce mai faci
Şi apoi spunea să ai grijă
Fiindcă el este bine,
Înghiţind amintirile tinereţii
Împreună cu medicamentele,
Din ce în ce mai multe...
Tu erai cel mai important, fiule,
Tu erai cea mai importantă, fiică,
Chiar şi atunci când inima obosea
Şi refuza să mai pulseze
Printre frunzele ruginite
Ale ultimei toamne...

Cristian Lisandru 2009

mii de vorbe spunea...

Ai acel A4?

kid4ever spunea...

fiul si bunicul..frumos

ana spunea...

bine si frumos v-am regasit :)

Cristian Lisandru spunea...

Mulțumesc... Mult. Nici nu știi cât înseamnă pentru mine versurile acestea albe și cât de impresionat sunt de gestul tău. Îl am pe tata în minte acum și...

Gânduri bune ție și celui mic!

keltoighost spunea...

M-a emoţionat, la modul cel mai sincer, postarea ta!

Mana spunea...

Nepoata mea (fata surorii mele) a apărut la două luni după ce tati n-a mai fost. Iar copilul meu s-a născut la 3 ani după... Îl cunosc doar din poze și din amintirile noastre.
Un gând bun pentru cei ce nu mai sunt...

acuvio spunea...

atât mai putem face, să conservăm şi ordonăm amintirile străbunicilor, bunicilor, părinţilor noştri pentru copii şi nepoţi.

Gabriela Elena spunea...

Exact acum trei ani, in luna aprilie l-am pierdut si eu pe bunicul meu. :(

Nu poti intelege acest sentiment al pierderii unei fiinte dragi, pana nu treci tu pe acolo.
Este sfasietor...
Atat de mult vorbea cu mine, imi explica tot felul de lucruri de care adultii, mai apoi se mirau, cum un copil de 3-4 anisori stie un intreg flux tehnologic dintr-un combinat, si alte multe lucruri...
Pur si simplu nu-mi vine sa cred ca nu mai este.

Sa ne rugam lui Dumnezeu,ca tuturor celor dragi pe care-i avem langa noi, sa le dea sanatate!

noaptebunacopii spunea...

Un gând prietenesc pentru tine, pe blogul meu:
http://noaptebunacopii.wordpress.com/2010/05/05/rasfat-cu-premii/

[...]Şi, aşa cum ştiţi, deja, la rândul meu, vi-l înmânez tuturor, pentru PRIETENIE, adăugând şi… [...]

Teodora spunea...

Ce trist... Dar cu toate astea nu trebuie să uităm nimic din toate astea.
Prilej să privesc şi eu puţin în urmă, foarte departe... dar, paradoxal, parc-a fost ieri...

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner